Povestea omului caruia lumea ii vorbea
fost odata ca niciodata
caci daca
ar fi
v-as mai povesti
un om caruia lumea
vorbea
insa pe care semen
lui
prea il intelegeau. Cand omul iesea din casa tot ceea ce se gasea
jur
spunea ceva. Pasarile
ciripeau despre zilele lor incarcate
vantul
aducea vesti de peste mari
tari
lumina
bucura privirea pictandu-i cele mai minunate tablouri pe cladiri
pe strazi
pe cer.
Fiecare calatorie afara din casa lui mititica era pentru omul nostru o splendoare. Pentru el oamen
care mergeau pe strada spuneau o poveste.
Hainele lor
mersul lor
privirea lor
el le vedea pe toate
toate
vorbeau. Tufisurile murdare de
marginea trotuarului erau frumoase pentru el
lui ele
spuneau ceva. Pentru el ele se transformau
personaje de poveste
prindeau viata. Pentru omul nostru lumea era plina
era vie
era mereu fascinanta
mereu atragatoare. Mereu
arata ceva minunat
mereu
spunea povesti care il miscau.
Asa fusese omul de cand se stia
asa fusese cand era mic
cand tot ceea ce il inconjura era un mister
o comoara
asa fusese
adolescenta cand sinele a devenit principala lui sursa de mirare
asa fusese
in prima tinerete
cand pentru prima oara a trebuit
vorbeasca
cu alt
decat
lumea inconjuratoare. Omul a crezut
a presupus
ca toti semen
sai sunt ca el
ca toti vad ce vede el
ca toti aud ce aude el
ca toti inteleg ceea ce intelege el
asa ca el si-a spus ca este un om ca toti oamenii. Numai ca
dupa cum avea
afle
oamen
sunt ca toti ceilalti.
Omul a incercat
se apropie
sa vorbeasca
sa impartaseasca din sine
din lumea sa
numai ca,
curand
a observat ca primeste priviri piezise
sfaturi despre cum ar trebui
se optimizeze
sa devina mai viabil
productiv.
inceput omul
a putut intelege exact ce se intampla
insa mai apoi a inteles ca ceea ce i-se spunea atat de galant
in cuvinte mari era de fapt ca el este prea altfel
ca daca vrea
reuseasca trebuie
se schimbe
trebuie
se maturizeze
trebuie
se adapteze
trebuie
faca ce trebuie.
Nu intelegea omul cum un singur seaman de-al lui stia exact cum sunt toti ceilalti
tot ce trebuie
nu intelegea de ce
poate fi el insusi
totusi
aiba un trai decent
nu intelegea de ce i se spunea ca este anormal
ca oamen
de varsta lui au alte scopuri
preocupari
nu intelegea mai nimic din lumea oamenilor
asa ca
epuizat
confuzia lui se retrase
singura lume pe care o intelegea,
singura lume care lui
spunea ceva,
lumea din jurul sau.
lumea aceasta
trebuia
fie nimic ce
era,
lumea aceasta nimeni
spunea ca este inadaptat
ca
va reusi
fie productiv
sa implineasca scopuri.
Astfel
omul caruia lumea
vorbea a ales
isi duca traiul dupa chipul
asemanarea lui,
mijlocul pasarilor
strazilor
cladirilor
soarelui
vantului
picaturilor de ploaie
fara a mai incerca
se adapteze
oranduirea oamenilor
pe care oricat incerca
o putea intelege. Stia ca ei
sunt ca el
accepta acest lucru
nu era impotriva lor din cauza asta. Oare ei de ce
puteau returna serviciul de a face
fel? De a
il arata
degetul
ci de a il lasa
fie cine este el.
Trackback URL for this post:
- Add new comment
- 899 reads







Fara suparare,eu cred ca mai
Fara suparare,eu cred ca mai presus de toate omul este o fiinta sociala, si ca sa supravietuiasca trebuie sa se integreze in societate.
Si mie mi se intampla tot asa
Si mie mi se intampla tot asa , in loc ca cineva sa incerce sa ma inteleaga mi se vorbeste si atat
Am ajuns precum cel din poveste sa ma inchid in lumea mea reala asa de rece si de rea !
sa-l lase sa fie cine nu este
cred ca cei care il arata pe om cu degetul, o fac pentru a se proteja ei insisi de recunoasterea faptului ca defapt ei nu sunt asa cum sunt cu adevarat, ci sunt cum *trebuie...nu-l lasa sa fie cine este pentru ca nici ei nu se lasa pe ei insisi sa fie..autentici. am auzit multe replici de genul : *ce, crezi ca mie imi place sa fiu asa...dar asa trebuie, asa e normal etc. critica, ataca curajul pe care il are altcineva pentru ca au impresia ca ei nu sunt capabili de..curajul de a fi.
Interesant subiectul
Interesant subiectul povestii. Felicitari.
Gasisem ceva asemanator, in cateva articole : http://www.sengifted.org/articles_social/Gross_TheMeBehindTheMask.shtml
coment
si eu sunt intr-un stadiu asemanator, dar incerc sa le impletesc...uite un exemplu .....
Dimineata cand ma trezesc ma joc cu cate-o lacrima printre gene si fac din ea superangular/teleobiectiv/macro....privesc lumea prin ea si vad cu lumina se desface-n stelute sau culori cum totul se plasticizeaza.....acesta-i joc in propria natura ...dar de unde stiu luminitele sa se desfaca-n stelute si cruciulite.....????...depasirea logicii si a ratiunii...
si uite asa se intampla zi de zi ....
dar se pune problema supravietuirii....